Nebuna

Voi o vedeţi fugind prin sat,
    Cu zdrenţele şiroi,
Desculţă-n ger, cu ochii supti,
    De cine rîdeţi voi?
Şi după dînsa, curioşi,
    De ce fugiţi în roi?

Ce fel de rău v-a făcut ea,
    De-i faceţi rău? Scuipînd
În urma ei, o huiduiţi
    Cînd iese-n drum, şi cînd
Vă vine-n prag flămîndă, voi
    O bateţi înjurînd.

Îi ştiţi povestea ei? De-o ştiţi,
    Ce mult vă cred mişei.
Dar nu! Atunci aţi fi miloşi
    Cu dînsa, dragii mei.
Veniţi dar, vreau azi să vă spun
    Povestea vieţii ei.

Pe deal, în revărsat de zori,
    Un bucium repetat
Dă sunet, şi lătrau zăvozi;
    Bărbat lîngă bărbat
Ieşea din văi, suia pe culmi
    Cu groful la vînat.

Sărmani iobagi! Un sat întreg
    Cu sîlă-n codri dus,
Pe placul unui domn nebun!
    Şi sus şi tot mai sus
Treceau, purtînd în ochi grăbiţi
    Un cerb pe goană pus.

Şi şir de şir gonaci stăteau
    În umbra de copaci,
Şi contele pe-un tînăr cal
    Da frîu ca dus de draci,
Dar iată! Calul sub picior
    A prins p-un biet gonaci!

Arama potcovită-n piept
    Un larg mormînt făcu,
Au stat iobagii marmor toţi,
    Dar Arpad groful nu:
Zburînd pe cal, privea 'napoi
    Cu rîsete, huhu!

Luptîndu-se cu moartea, el
    În pat se zvîrcolea,
Şi biata mă-sa! Vezi-o azi
    Cum plînge-n hohot ea?
Acelaşi plîns, pe care-atunci
    Sărmana îl plîngea.

Sărmana! Şi vă bateţi joc
    De traiul ei d-acum;
Dar mama voastră n-ar putea
    S-ajungă oarecum
Nebună? V-ar plăcea s-o ştiţi
    De rîs obştesc pe drum?

Oh, leacul! unde-i? Din pămînt,
    Din foc ea l-ar fi scos!
Erau săraci. Bărbatul ei,
    De mult bolnăvicios,
Zăcea şi el, puteai de slab,
    Să-i numeri os de os.

Pe lait ficior, părinte-n pat,
    Pe răni al cîrpei nod,
Şi-n vatră focul stins de mult
    Şi nu-i porumb în pod;
Trei zile, iar a patra zi
    Doi morţi sub un prohod!

Iar azi, cînd se trezeşte-n ea
    Nelimpedele gînd
Al morţii lor, ce rîs aflaţi
    În plînsul ei? Urlînd
Morteşte, biata, iat-o iar,
    De zid cu fruntea dînd.

Şi vezi cum face gesturi ea,
    Aşa precum în joc
Desmierzi copii? Cum rîde ea,
    Ca omul în noroc?
Apoi răsare blăstămînd;
    Şi-i varsă gura foc.

Rusanda e, copila ei!
    În uşa tinzii-n prag,
O desmierda ea nopţi întregi
    Ca un odor pribeag.
Ea singură i-a mai rămas
    Din tot ce-avuse drag.

Privindu-si fata, îi părea
    Şi traiul mai domol,
Frumoasă, ca un sfînt potir
    P-al schitului pristol,
Şi harnică, din ceas în ceas
    Umplînd al casei gol.

Dar într-o zi, la casa ei
    S-abate un argat:
-"Vrea domnul o cămaşă-n flori
    Cu portul de la sat -
Tu, Sando, cosi cea mai isteţ,
    Să mergi dar la palat!"

S-a dus. Dar Arpad, el fierbea
    De patimi păgîneşti.
-"De ce-ncui uşa? Ce vrei tu?
    Turbatule ce eşti!"
Şi capul ea şi l-a zdrobit
    De drugii din fereşti

A fost prea mult! Cînd i-au adus
    Pe Sanda doi argaţi,
Ea n-a mai plîns, a stat ca stan,
    Cu pumnii ridicaţi,
Cu gura plină de blăstăm,
    Cu ochii îngheţati.

Eşti om nebun, cînd vrei să porţi
    Întreg onorul tău!
Nimic nu-i sfînt! Căci cei tari pot
    Sili pe slabi la rău,
Şi domnii sunt d-aceea tari,
    Căci rîd de Dumnezeu!

Şi-aici i-a izbucnit din ochi
    Plînsoarea bob de bob,
Şi jos, săcată de simţiri,
    Căzu ea toată sdrob.
Domn groful, domn şi Dumnezeu,
    Ei ambii rîd de rob.

Şi noi? Să rîdem înjurînd
    Pe robi? De ce pe ei?
De ce nu domni? Giganţi în drept
    Şi-n suflete pigmei.
Cu crucea-n mîni să-i pălmuieşti
    Pe domni, ca pe mişei!

George Cosbuc