Sfantul Mucenic Adrian si sotia sa Natalia

Mucenicul Adrian si sotia lui Natalia au trait în cetatea Nicomidiei, pe vremea împaratiei lui Maximian. Iar la a doua înconjurare ce a facut Maximian prin împaratia sa, prigonind pe crestini, a prins 23 de barbati crestini care erau ascunsi prin pesteri, si au fost dati la multe chinuri. Pe acestia, mai înainte de a marturisi, i-a întrebat Adrian: "Pentru ce, fratilor, rabdati aceste nesuferite si grele chinuri?" Si, raspunzând, ei zisera: "Pentru ca sa dobândim bunatatile cele ce sunt gatite de la Dumnezeu, celor ce patimesc pentru Dânsul, pe care nici auzul nu poate sa le auda nici cuvântul sa le povesteasca". Acestea auzindu-le Fericitul Adrian, umilindu-se din dumnezeiescul Dar, a zis scriitorilor sa-i scrie si numele lui cu crestinii, ca bucuros moare si el cu dânsii. Deci scriindu-l aceia si pe dânsul, îl bagara în fiare si la închisoare. Acest lucru aflându-l Natalia, femeia lui, si gândind cum ca poate a fost prins pentru altceva, si îngrijindu-se foarte suspina si plângea. Dar fiind înstiintata ca pentru Hristos l-au pus în legaturi si în temnita, îndata îmbracându-se în haine luminoase a alergat la temnita. Si intrând înauntru îl învata sa stea neclintit la chinuri, si ruga pe sfintii cei ce erau împreuna legati cu dânsul sa se roage pentru el. Atunci prin sfatuirea mucenicului Adrian se întoarse Natalia la casa ei.

Deci fiind adus sfântul la împaratul si marturisind pe Hristos ca este Dumnezeu adevarat, îl pusera cu fata în jos si-l batura cu toiege. Apoi, întorcându-l cu fata în sus, a fost batut si peste pântece, încât i se vedeau si maruntaiele. Mucenicul când patimea acestea era de 28 de ani.

Dupa aceea lui si celorlalti sfinti li s-au taiat mâinile si picioarele. Apoi dându-si sfintii sfârsitul, si urmând a li se mistui trupurile lor în foc, Natalia a bagat mâna Sfântului Adrian în sânul ei si urma mergând dupa sfintele moaste si strângea sângele ce pica de la dânsii si se ungea cu el. Apoi fiind stins focul de o ploaie mare si grea, un om credincios, anume Eusebie, luând moastele sfintilor si punându-le într-un caic mic, le-a dus la Arghiropoli si le-a asezat aproape de Bizant. Acolo mergând mai pe urma Natalia, si-a dat sufletul la Dumnezeu si a fost îngropata lânga moastele cele mucenicesti.

Desfranarea:dragoste sau instinct primar

Materialismul societăţii de azi şi depărtarea de dreapta credinţă au născut multe şi grave probleme. Una din ele şi încă una foarte complicată, din mai multe motive, este desfrâul.

Prin fire, bărbatul are nevoie de un ajutor «pe potriva lui» (Fac. 2: 18), adică de femeie, şi aceasta e ceva normal, lucru pe care îl întâmpină nu numai bărbatul, ci şi femeia. Dar de aici intervin o sumedenie de asaltări ale păcatului pentru denaturarea firii şi rânduielii puse de Dumnezeu. Acestea sunt patimile, care înveninează şi sufocă viaţa sufletului omenesc. Ele închid percepţia minţii în sfera trupescului şi a răutăţii josnice, nelăsând-o să se bucure şi nici măcar să se gândească la o viaţă în duh, cu pace şi dreptate şi curăţie a inimii.

Desfrânarea este una din patimi care îmbată cumplit mintea şi toată fiinţa, suflet şi trup, cu vinul plăcerii ticăloase, iar urmările sunt cumplite, însă meşteşugit ascunse, ceea ce o face şi mai periculoasă.

În viaţa de zi cu zi, fiecare, după o vârstă, simte nevoia să-şi găsească un partener cu care să trăiască şi să aibă urmaşi. Este o rânduială de la Dumnezeu dată, chiar dacă unii biruiesc această nevoie prin dragostea lui Hristos şi aleg fecioria, călugăria. Bineînţeles că afinităţile se vor crea în funcţie de preocupările noastre. Cum păcatul începe să prindă putere în suflet, şi relaţiile cu ceilalţi vor fi păcătoase. Dragostea atinsă de păcat va fi una stricată, trupească, pătimaşă. Aceasta este desfrânarea.

Patima desfrânării este împletită cu multe patimi: ură, ceartă, nestatornicie, iuţime, aroganţă, gelozie, viclenie, iubire de arginţi şi de desfătări… Mai mult, cel desfrânat e în stare de mult rău pentru a-şi împlini patima în chip voit sau nu, chiar şi faţă de persoana iubită. Un păcat grav este cel al avorturilor şi al întreruperilor de orice fel a sarcinilor, care sunt crime de la care nu se poate abţine omul pentru dulceaţa cea stricată a curviei. Apoi desfrânatul e prefăcut, mincinos, aprins, e ca un ieşit din minţi din pricina patimii. Acestea arată limpede că desfrânarea nu este decât o pornire dobitocească spurcată, pe care am numit-o instinct primar, animalic. Dar, fiind cuvântători, desfrânarea ia chipul vicleniei, al linguşelii, al amabilităţii prefăcute şi toată viaţa omului aproape numai din asta se alcătuieşte, pentru că patima îndobitoceşte mai întâi mintea şi inima, apoi trupul.

Ceea ce vreau să arăt în continuare este că desfrânarea e o sălbăticire a minţii, iar nu dragoste. Mai întâi, însă, să vedem ce este dragostea şi apoi va fi evidentă opoziţia în care stă desfrânarea.

«Dragostea îndelung-rabdă, e bine-voitoare; dragostea nu pizmuieşte; dragostea nu se laudă, nu se îngâmfă, nu e necuviincioasă, nu caută ale sale, nu se întărâtă, nu socoteşte răul, nu se bucură de nedreptate, se bucură de adevăr; toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă. Dragostea nu cade niciodată»(1 Cor. 13:4-8). «Dragostea nu face rău aproapelui»(Rom. 13: 10), căci e fără de răutate. Dragostea e paşnică, blândă, plină de bunătate, fără ascunzişuri; ea este dezinteresată. Foarte rari sunt oamenii care au aceste calităţi ca să poată spune că au dragoste pentru că foarte puţini primesc asupra lor osteneala pocăinţei, singura care poate îmbuna sufletul. Pentru a dobândi cineva dragostea, trebuie să lase lumea, interesele sale, egoismul, părerea sa de sine. Singurul Care ne poate da puterea să ne lepădăm de răutatea din noi este Dumnezeu. Iar această putere o primim prin credinţa neşovăielnică, curată în El. Fără credinţă omul e individualist, nu poate face binele dezinteresat, cu inimă simplă pentru că n-ar avea rost să facă aceasta, dumnezeul, filosofia lui fiind tocmai traiul pe cont propriu, pentru sine. Iar de este cineva care face binele din principiu sau pentru vreo credinţă a sa, tot nu poate avea dragoste, pentru că numai Dumnezeu cel adevărat o poate insufla în suflet prin atingerea harului Său, nu doar prin credinţa simplă, ci prin cea care ne leagă viu de El. «Dumnezeu este iubire»(1 In. 4:8) şi fără El nu poate fi dragoste adevărată. Noi doar putem dori sincer să fim buni şi curaţi şi să ne smerim, să recunoaştem cu sinceritate că nu suntem nici pe departe aşa, cerând de la Dumnezeu înmuierea sufletului nostru. Altfel, în depărtarea de Dumnezeu, care a survenit prin păcatele noastre mari sau mici, nu putem fi paşnici, liniştiţi, ci reci şi goi de orice bine.

În legătură cu dragostea pentru femeie (bărbat), doar un om credincios o poate avea curată, unul care nu urmăreşte să înşele, să tragă foloase, ci are dragoste nesilită, firească. Un astfel de om iubeşte nu trupul, frumuseţea, calităţile celuilalt, ci pe acela, caracterul lui, felul lui de a fi, iubeşte compania celuilalt. Dragostea aceasta, ca de altfel oricare alta, se vădeşte mai ales în situaţii de necaz, de întrajutorare. În acest sens, Părintele Stăniloae spune: „Ortodoxia vrea să ne înălţăm la o trăire spirituală prin trup; să înălţăm trupul. Să nu uităm de duh, de spirit, în legătura trupească. Aceasta ar însemna o coborâre la animalitate. Omul nu poate coborî aici şi este o misiune pentru el să înalţe tot mai mult legătura prin trup la o legătură transfigurată spiritual. (…) Cred că legătura între un bărbat şi o femeie nu este una pur trupească. Este şi trupească, dar este trupească nu fără să lipsească o simţire, o unire spirituală. Deşi se spune în Geneză: «şi vor fi amândoi un trup»(Fac. 2: 24), dar trup aici nu are sens numai de trup material, ci vor fi amândoi o unitate”. Doar creştinul poate face aceasta cu ajutorul harului, iar ceilalţi nu pot pentru că tocmai în aceasta stă nevoinţa creştină, în a înduhovnici viaţa noastră, chiar şi trupul, în a ne despătimi, a ne dezrobi de legătura pătimaşă de cele ale acestei lumi. Acest lucru nu se poate face decât prin puterea cea curăţitoare a lui Dumnezeu, altfel omul singur nu se poate împotrivi aţâţărilor trupeşti necurate.

De altfel, când intervine dragostea curată pentru cineva, e alungată desfrânarea, atunci nu se mai pune problema sexualităţii, ci a dragostei, care se concretizează în căsătorie. Dar şi aprinderea trupească faţă de orice femeie piere când intervine dragostea, mai ales cea pentru Dumnezeu. Spre exemplu, Părintele Paisie Aghioritul a fost închis de răzvrătiţii comunişti într-o noapte cu două femei aproape goale ca să-l spurce. Iată cum a scăpat el de ispită „«Maica Domnului, ajută-mă!», am strigat. Şi îndată am simţit ajutorul lui Dumnezeu. Le vedeam fără patimă, cu nevinovăţie, ca şi cum nu ar fi fost goale. Aşa cum vedea, să spunem, Adam pe Eva în rai înainte de cădere. Cu nevinovăţie, în chip firesc, fără viclenie trupească”, adică nu avea gând rău, profitor asupra lor. În altă parte, tot el spune despre Sfinţii Ioachim şi Ana că „după rugăciunea fierbinte către Dumnezeu pentru a le dărui un copil, s-au împreunat nu din poftă trupească, ci din ascultare faţă de Dumnezeu. Iar taina aceasta mi s-a descoperit la Sinai”, pe când era în pustie. Desigur că dragostea adevărată, viaţa în Hristos exclude împreunarea trupească, duce la feciorie, la curăţie sau la vieţuire curată între soţi. Iar cei ce nu-L au pe Hristos măcar se luptă cu patima ca să-L poată dobândi.

În Hristos sufletul trăieşte o stare de curăţie, de dragoste duhovnicească pentru Dumnezeu, pentru oameni şi pentru toate lucrurile, are o simţire curată, nevinovată. Fecioria, aşadar, este o latură a dragostei, este o sensibilitate curată, nevinovată. În zilele noastre, desfrânarea este de nestăvilit pentru că oamenii sunt răi şi fără de Dumnezeu, trupeşti, pătimaşi, nevolnici. De aceea se caută să se spună că desfrânarea este ceva normal pentru a se dezvinovăţi această patimă. Însă, adevărul este altul. Părintele Paisie spune: „A venit aici un medic străin, care merge la conferinţe mondiale, şi spunea că înfrânarea este cea mai bună pentru organism. Sămânţa este foarte întăritoare. «Tinerii care au multe legături, dacă îşi rup vreun os, nu se vindecă uşor pentru că nu au măduvă, deoarece aceasta s-a făcut ca apa». (…) Memoria le slăbeşte mult şi ajung mai rău ca bătrânii. (…) Această dorinţă trupească este patimă! Ce altceva să fie? PATIMĂ… Izvorăşte din cugetarea trupească a omului. Dacă cineva este om duhovnicesc nu are astfel de dorinţe. Nu din neputinţă, nu că nu ar putea pofti, ci prin starea lui duhovnicească biruieşte pofta”. Adică putinţa de împreunare este firească, este de la Dumnezeu pentru naştere de prunci, dar omul poate trăi şi fără a o împlini. Fără mâncare nu poate trăi, dar fără desfrânare poate. Însă omul trupesc, cu minte împâclită în gânduri trupeşti, lipsit de mângâierea lui Dumnezeu, nu-şi poate birui poftele. Omul trupesc, fără harul întăritor al Duhului Sfânt, este lipsit de îndulcire lăuntrică şi nu poate să nu-şi împlinească această nevoie decât cu dulceţi pământeşti, stricăcioase şi stricătoare. El nu are ce să pună în locul dulceţilor pătimaşe, care-l asaltează cu putere grozavă, ca să le biruiască.

Desfrânarea, însă, fiind o patimă, e foarte încurcată şi împâclită. Ea nu există la copii, care nu au răutate şi nici trupul suficient dezvoltat. Apare pe la vârsta pubertăţii şi mai cu putere la cei ce nu au parte de dragoste adevărată, curată. Curvia se cuibăreşte cu precădere în sufletele obraznice, răzvrătite, mânate de curiozitate rea, iar asupra celor cuminţi, aşezaţi, are putere mică. Condiţiile favorabile desfrânării sunt create de viaţa trupească: de îmbuibare, de lux, comoditate, lăcomie, iubire de stăpânire, viclenie, necredinţă… Răutatea, păcatele răvăşesc sufletul, care devine aprins, înfocat, nestăpânit. Un astfel de suflet nu-şi poate stăpâni aţâţările trupului, mai ales ale trupului dezmierdat, ci chiar se hrăneşte cu ele. Zăpăceala, ameţeala patimii „hrăneşte” mintea turbată de păcat. Desfrânaţii fie nu cunosc suferinţa, necazurile, durerea şi au un suflet împietrit, fie vor să uite de amarul lor.

Duhul de desfrânare este unul drăcesc, voluptos. El poate învălui mintea şi perverteşte gândirea. Acest duh stăpâneşte foarte mult societatea de azi în toate laturile ei: reclame, mâncăruri, haine, muzică, relaţii inter-umane… Dar cele mai grave sunt formele avansate ale desfrânării, dobitoceşti: aventuri amoroase, orgii, homosexualitate, gomorie, pedofilie. Acestea dovedesc cu prisosinţă caracterul demenţial şi bolnav al desfrânării, chiar dacă cei cuprinşi de patimă au ajuns la nesimţire (neobrăzare) totală.

Cel mai mult învederează caracterul întunecat al desfrânării stăpânirile drăceşti, demonizările. Cei atinşi de desfrânare intră sub influenţa diavolilor şi greu pot scăpa pentru că păcatul cu pâcla lui sălăşluieşte în propriul trup, nu în afară, şi e greu de suportat. Cei ce vor să se dezbare de curvie trebuie să facă faţă deznădejduirii pricinuită de gândurile necurate ce nu pleacă degrabă, ci trebuie răbdate până se topesc, cu multă smerenie, fără consimţire, cu nevoinţă duhovnicească. Dar fără ajutorul harului nimeni nu izbuteşte nimic.

Pentru că este foarte molipsitoare, ca orice patimă, cei sensibili la ea trebuie să fugă de orice prilej, de vederi ispititoare pentru a nu intra în foc. Dar trebuie să fugă nu de femei (bărbaţi), ci să-şi păzească propria privire şi minte, căci răul nu stă în ceilalţi, chiar dacă vine prin ei, ci în sine. Lucrul e dovedit de cei ce şi-au curăţit inima şi nu se primejduiesc de vederile provocatoare, ci rămân netulburaţi, pe când alţii se aprind şi fără pricină exterioară.

Din cele spuse cred că este mai mult decât evident că desfrânarea e o patimă urâtă lui Dumnezeu, cumplită pentru oameni, care n-are nimic comun cu dragostea, ci e silnică şi tiranică şi înşelătoare. Dragostea dintre tineri nu are nimic de-a face cu desfrânarea (numai să fie dragoste), însă curvia îi luptă foarte puternic şi, de nu păzesc poruncile lui Dumnezeu, desfrânarea intervine pe nesimţite în ei şi le aduce blestemul ei cumplit, de care fie să ne păzească Dumnezeu pe noi toţi.

Ierodiacon LAVRENTIE

Nebuna

Voi o vedeţi fugind prin sat,
    Cu zdrenţele şiroi,
Desculţă-n ger, cu ochii supti,
    De cine rîdeţi voi?
Şi după dînsa, curioşi,
    De ce fugiţi în roi?

Ce fel de rău v-a făcut ea,
    De-i faceţi rău? Scuipînd
În urma ei, o huiduiţi
    Cînd iese-n drum, şi cînd
Vă vine-n prag flămîndă, voi
    O bateţi înjurînd.

Îi ştiţi povestea ei? De-o ştiţi,
    Ce mult vă cred mişei.
Dar nu! Atunci aţi fi miloşi
    Cu dînsa, dragii mei.
Veniţi dar, vreau azi să vă spun
    Povestea vieţii ei.

Pe deal, în revărsat de zori,
    Un bucium repetat
Dă sunet, şi lătrau zăvozi;
    Bărbat lîngă bărbat
Ieşea din văi, suia pe culmi
    Cu groful la vînat.

Sărmani iobagi! Un sat întreg
    Cu sîlă-n codri dus,
Pe placul unui domn nebun!
    Şi sus şi tot mai sus
Treceau, purtînd în ochi grăbiţi
    Un cerb pe goană pus.

Şi şir de şir gonaci stăteau
    În umbra de copaci,
Şi contele pe-un tînăr cal
    Da frîu ca dus de draci,
Dar iată! Calul sub picior
    A prins p-un biet gonaci!

Arama potcovită-n piept
    Un larg mormînt făcu,
Au stat iobagii marmor toţi,
    Dar Arpad groful nu:
Zburînd pe cal, privea 'napoi
    Cu rîsete, huhu!

Luptîndu-se cu moartea, el
    În pat se zvîrcolea,
Şi biata mă-sa! Vezi-o azi
    Cum plînge-n hohot ea?
Acelaşi plîns, pe care-atunci
    Sărmana îl plîngea.

Sărmana! Şi vă bateţi joc
    De traiul ei d-acum;
Dar mama voastră n-ar putea
    S-ajungă oarecum
Nebună? V-ar plăcea s-o ştiţi
    De rîs obştesc pe drum?

Oh, leacul! unde-i? Din pămînt,
    Din foc ea l-ar fi scos!
Erau săraci. Bărbatul ei,
    De mult bolnăvicios,
Zăcea şi el, puteai de slab,
    Să-i numeri os de os.

Pe lait ficior, părinte-n pat,
    Pe răni al cîrpei nod,
Şi-n vatră focul stins de mult
    Şi nu-i porumb în pod;
Trei zile, iar a patra zi
    Doi morţi sub un prohod!

Iar azi, cînd se trezeşte-n ea
    Nelimpedele gînd
Al morţii lor, ce rîs aflaţi
    În plînsul ei? Urlînd
Morteşte, biata, iat-o iar,
    De zid cu fruntea dînd.

Şi vezi cum face gesturi ea,
    Aşa precum în joc
Desmierzi copii? Cum rîde ea,
    Ca omul în noroc?
Apoi răsare blăstămînd;
    Şi-i varsă gura foc.

Rusanda e, copila ei!
    În uşa tinzii-n prag,
O desmierda ea nopţi întregi
    Ca un odor pribeag.
Ea singură i-a mai rămas
    Din tot ce-avuse drag.

Privindu-si fata, îi părea
    Şi traiul mai domol,
Frumoasă, ca un sfînt potir
    P-al schitului pristol,
Şi harnică, din ceas în ceas
    Umplînd al casei gol.

Dar într-o zi, la casa ei
    S-abate un argat:
-"Vrea domnul o cămaşă-n flori
    Cu portul de la sat -
Tu, Sando, cosi cea mai isteţ,
    Să mergi dar la palat!"

S-a dus. Dar Arpad, el fierbea
    De patimi păgîneşti.
-"De ce-ncui uşa? Ce vrei tu?
    Turbatule ce eşti!"
Şi capul ea şi l-a zdrobit
    De drugii din fereşti

A fost prea mult! Cînd i-au adus
    Pe Sanda doi argaţi,
Ea n-a mai plîns, a stat ca stan,
    Cu pumnii ridicaţi,
Cu gura plină de blăstăm,
    Cu ochii îngheţati.

Eşti om nebun, cînd vrei să porţi
    Întreg onorul tău!
Nimic nu-i sfînt! Căci cei tari pot
    Sili pe slabi la rău,
Şi domnii sunt d-aceea tari,
    Căci rîd de Dumnezeu!

Şi-aici i-a izbucnit din ochi
    Plînsoarea bob de bob,
Şi jos, săcată de simţiri,
    Căzu ea toată sdrob.
Domn groful, domn şi Dumnezeu,
    Ei ambii rîd de rob.

Şi noi? Să rîdem înjurînd
    Pe robi? De ce pe ei?
De ce nu domni? Giganţi în drept
    Şi-n suflete pigmei.
Cu crucea-n mîni să-i pălmuieşti
    Pe domni, ca pe mişei!

George Cosbuc

Adormirea Maicii Domnului

Când a binevoit Hristos Dumnezeul nostru ca sa ia pe Maica Sa la Sine, atunci cu trei zile mai înainte a facut-o sa cunoasca, prin mijlocirea îngerului, mutarea sa cea de pe pamânt. Caci Arhanghelul Gavriil, venind la dânsa, a zis: "Acestea zice Fiul tau: Vremea este a muta pe Maica Mea la Mine. Nu te teme de aceasta, ci primeste cuvântul cu bucurie, de vreme ce vii la viata cea nemuritoare". Nascatoarea de Dumnezeu s-a bucurat cu bucurie mare, si cu dorul ce avea ca sa se mute la Fiul sau, s-a suit degrab în Muntele Maslinilor ca sa se roage, caci avea obicei de se suia adesea acolo de se ruga. Si s-a întâmplat atunci un lucru minunat. Când s-a suit acolo Nascatoarea de Dumnezeu, atunci de la sine s-au plecat pomii ce erau pe munte, si au dat cinstea si închinaciunea ce se cadea catre Stapâna, ca si cum ar fi fost niste slugi însufletite.

Dupa rugaciune s-a întors acasa, si îndata s-a cutremurat casa cu totul, iar ea, aprinzând multe lumânari si multumind lui Dumnezeu si chemând rudeniile si vecinii, si-a grijit toata casa, si-a gatit patul si toate cele ce se cadea de îngroparea ei. Si a spus cele ce i-a zis îngerul, despre a sa mutare la cer. Iar spre încredintarea celor zise, a aratat si darul ce i se daduse: o stâlpare de finic. Iar femeile chemate, daca au auzit acestea, au plâns cu tânguire si cu lacrimi si au suspinat cu jale. Deci potolindu-se ele din tânguire, s-au rugat sa nu ramâna sarace de dânsa. Iar Preacurata le-a adeverit, ca mutându-se la ceruri, nu numai pe dânsele, ci si pe toata lumea o va cerceta si o va umbri. Si asa alina întristarea cea mare cu cuvinte mângâietoare. Apoi a aratat despre cele doua vesminte ale sale ca sa le ia doua vaduve sarace, fiecare din ele câte unul, care-i erau ei prietene si cunoscute si de la dânsa le era hrana.

Si vorbind ea acestea si învatând, s-a facut fara de veste sunet de grabnic tunet, si aratare de multi nori, care aduceau de la marginile lumii, pe toti ucenicii lui Hristos la casa Maicii lui Dumnezeu. Între care erau si de Dumnezeu înteleptii ierarhi: Dionisie Areopagitul, Ierotei si Timotei. Acestia, daca au aflat pricina venirii lor, asa adunati fiind, au zis aceste cuvine catre dânsa: "Noi, o, Stapâna, stiindu-te în lume, ca si cu singur Stapânul nostru si Dascalul ne mângâiam; dar acum cum vom putea sa suferim greul acesta? Însa de vreme ce cu voia Fiului si Dumnezeului tau te muti spre cele ce sunt mai presus de lume, pentru aceasta plângem, precum vezi si lacrimam, cu toate ca într-alt chip ne bucuram despre cele ce sunt asupra ta rânduite". Acestea au zis si varsau lacrimi, iar ea a zis catre dânsii: "Prietenii mei si ucenicii Fiului si Dumnezeului meu, nu faceti bucuria mea plângere, ci-mi îngrijiti trupul, precum eu îl voi închipui pe pat".

Când s-au savârsit cuvintele acestea, iata a sosit si minunatul Pavel, vasul cel ales, care cazând la picioarele Maicii lui Dumnezeu, s-a închinat si deschizându-si gura a laudat-o cu multe cuvinte, zicând: "Bucura-te Maica Vietii, împlinirea si încheierea propovaduirii mele; ca macar ca pe Hristos Fiul tau trupeste pe pamânt nu L-am vazut, însa pe tine vazându-te, mi se parea ca pe Dânsul Îl vad".

Adormirea Maicii Domnului, Patmos, secolul 15Dupa aceasta, luând Fecioara iertaciune cu toti, s-a culcat pe pat si si-a închipuit preacuratul sau trup precum a vrut; si a facut rugaciune pentru întarirea lumii si pasnica ei petrecere, si i-a umplut si pe dânsii de binecuvântarea ei. Si asa în mâinile Fiului si Dumnezeului sau si-a dat sufletul.

Si îndata ochii orbilor s-au luminat si auzul surzilor s-a deschis, ologii s-au îndreptat si tot felul de patima si de boala lesne se tamaduia. Dupa aceea a început Petru cântarea cea de iesire si ceilalti Apostoli; unii au ridicat patul, altii mergeau înainte cu faclii si cu cântari, petrecând spre mormânt trupul cel primitor de Dumnezeu. Atunci s-au auzit si îngerii cântând si vazduhul era plin de glasurile cetelor celor mai presus de firea omeneasca.

Pentru aceste lucruri, mai-marii iudeilor, invitând pe unii din popor, i-au plecat sa se ispiteasca a surpa jos patul în care zacea trupul cel de viata începator, si a-l lepada pe dânsul. Dar dreptatea lui Dumnezeu ajungând pe îndraznetii si obraznicii aceia; le-a facut pedeapsa tuturor prin orbirea ochilor. Iar pe unul dintr-însii, care mai nebuneste se pornise de apucase acel sfânt pat, l-a lipsit si de amândoua mâinile, care au ramas spânzurate de pat, taiate de dreapta judecata a lui Dumnezeu. Iar acela, crezând din tot sufletul, a aflat tamaduire, si s-a facut sanatos ca si mai-nainte. În acelasi chip si cei ce orbisera, crezând si punând asupra lor o parte din poala patului, au dobândit vindecare.

Iar Apostolii, sosind la satul Ghetsimani, au asezat acel de viata începator trup în mormânt, si au stat trei zile lânga dânsul, auzind neîncetat glasuri îngeresti.

Si de vreme ce, dupa dumnezeiasca rânduiala, a lipsit unul din Apostoli, adica Toma, care nu s-a aflat la preamarita îngropare, ci sosind cu trei zile mai pe urma, era mâhnit foarte si întristat, ca nu se învrednicise sa vada si el ca si ceilalti Apostoli trupul; si au deschis cu socoteala mormântul pentru dânsul ca sa se închine si el acelui preasfânt si preacurat locas, adica trupului Nascatoarei de Dumnezeu. Si daca a vazut s-a minunat ca a aflat mormântul fara de sfântul trup, si era numai giulgiul, care ramasese mângâiere Apostolilor si tuturor credinciosilor, si marturie nemincinoasa a mutarii Nascatoarei de Dumnezeu. Ca si pâna astazi mormântul cel cioplit în, piatra, asa se vede desert de trup si este cinstit ca închinaciune, întru marirea si cinstea preabinecuvântatei maritei stapânei noastre, de Dumnezeu Nascatoarei si pururea Fecioarei Maria.

Viata Sf.Teodora de la Sihla

Schimbarea la Fata a Domnului nostru Iisus Hristos

"Doamne, bine este sa fim noi aici" (Matei 17, 4)

In fiecare an, la 6 august, praznuim una dintre cele mai mari sarbatori crestine ,Schimbarea la Fata a Mantuitorului pe muntele Tabor.

Este cu adevarat mare acest Praznic, pentru ca acolo pe Tabor Mantuitorul insusi Si-a aratat, ca intr-o strafulgerare, slava Sa dumnezeiasca inaintea Apostolilor Sai. Pana acum, Sfintii Apostoli vazusera si se uimisera numai de minunile Lui, care erau mari si puternice, semne ale dumnezeirii Sale. Dar in sufletul lor ei il socoteau pe Mantuitorul tot ca pe un om - un mare Prooroc -, cel mai mare trimis al lui Dumnezeu in mijlocul oamenilor de pana atunci.

Insa, din cele petrecute pe Tabor cu prilejul Schimbarii la Fata, Sfintii Apostoli se conving pentru totdeauna ca marele lor invatator este nu numai un om al lui Dumnezeu, ci si Dumnezeu adevarat. Cele vazute si traite de ei pe muntele Tabor nu le vor uita niciodata. Ca timp, acest eveniment s-a petrecut in ultimul an al vietii pamantesti a Mantuitorului, cu cateva luni inainte de rastignirea Sa.

Dupa cum ne istorisesc primii trei Sfinti Evanghelisti - "Matei, Marcu si Luca - faptele s-au petrecut asa: Iisus venea inspre nordul Tarii Sfinte, Se indrepta catre Ierusalim si le vorbea pe cale despre Patimile, Moartea pe Cruce si Invierea Sa, care il asteptau in Ierusalim.

Ajungand in dreptul muntelui Tabor, a lasat la poalele muntelui ceata ucenicilor Sai si a luat cu Sine numai trei dintre dansii: pe Petru, Iacob si Ioan - ucenicii cei mai de nadejde, care vor fi martori si la rugaciunea Sa din gradina Ghetsimani. Ceilalti Apostoli raman la poalele muntelui, iar El impreuna cu cei trei urca pe munte, ca sa se roage.

Si, pe cand se ruga El, Apostolii ingreunati de somn tresar deodata la o priveliste nemaivazuta: chipul Mantuitorului s-a facut altul; fata Lui stralucea ca soarele, iar hainele Lui se facusera albe ca zapada - cum nu se poate nimic inalbi asa pe pamant. Lucru si mai neobisnuit: in aceasta lumina, doi barbati stau de vorba cu Iisus despre Patima si Moartea Sa in Ierusalim. Erau marii Prooroci ai Vechiului Testament, Moise si Ilie.

Ca iesit din fire, uimit si multumit de ceea ce vedea, Petru a zis catre Iisus: "Doamne, bine este sa fim noi aici; Daca voiesti, voi face aici trei colibe: Tie una, si lui Moise una si lui Ilie una" (Matei 17, 4) - nedandu-si seama de ceea ce spunea. Dar Petru inca nu ispravise bine de vorbit, cand ochii Apostolilor sunt martorii unei noi surprize - un nor de lumina ii invaluie si pe ei, iar din nor aud deodata un glas care zice: "Acesta este Fiul Meu Cel iubit, in Care am binevoit; pe Acesta ascultati-L" (Matei 17, 5). De spaima, ucenicii au cazut cu fetele la pamant. Dar Iisus s-a apropiat de ei si le-a zis: "Sculati-va, si nu va temeti" (Matei 17, 7). Cand au ridicat ochii, nu mai era decat Iisus singur. Si El le-a poruncit sa nu dezvaluie nimanui nimic din cele ce vazusera, pana dupa invierea Sa din morti. Asa ne este infatisat in Sfintele Evanghelii faptul Schimbarii la Fata a Mantuitorului.

Dar ne putem intreba:

- Ce inteles are acest eveniment pentru Sfintii Apostoli si pentru noi?

- Ce vrea Mantuitorul sa ne spuna noua, celor de astazi, prin acest eveniment?

De la inceput trebuie sa spunem ca Praznicul de astazi este mai intai de toate Praznicul luminii.

Lumina e Fata Domnului Iisus - luminand ca lumina soarelui; lumina sunt vesmintele Lui - ca stralucirea orbitoare a zapezii; lumina e insusi norul care-i invaluie pe toti - o lumina atat de neobisnuita, ca-i umple de fiori de spaima pe Apostoli, incat, de frica, ei cad cu fata la pamant.

Ce fel de lumina este aceasta? Lumina obisnuita, fizica? Sfantul Grigorie Palama si alti Sfinti Parinti ai Bisericii ne spun ca aceasta lumina este lumina cea neapropiata in care locuieste Dumnezeu. Este lumina in care Se imbraca El ca intr-un vesmant. Este lumina dragostei ceresti, este lumina slavei dumnezeiesti. Aceasta lumina a Schimbarii la Fata a Mantuitorului ii venea Lui nu dinafara, ci din dumnezeirea Sa. Iisus avea necontenit aceasta lumina in El insusi, dar, din iubire pentru noi, in timpul vietii Sale pamantesti Mantuitorul isi ascunde firea dumnezeiasca sub valul unui trup omenesc obisnuit. El o impiedica inadins sa se reverse in afara, pentru ca o astfel de lumina neintrerupta, care facea sa straluceasca fata si intreaga Persoana a Mantuitorului, ar fi orbit pe contemporanii Sai si ei nu s-ar fi putut apropia de El.

La Schimbarea la Fata insa, Mantuitorul a permis ascunsei Lui slave dumnezeiesti sa se reverse in toata stralucirea ei asupra Persoanei Sale. Inca o data trebuie spus ca lumina Mantuitorului de pe Tabor nu era o lumina de imprumut, venind din afara ci, dimpotriva, era o izbucnire ca de fulger din acea nemasurata dumnezeire pe care Mantuitorul o poseda integral si o tinea ascunsa. Acea minunata lumina facu pe Sfantul Apostol Petru sa spuna: "Doamne, bine este noua sa fim aici".

Pentru asemenea motive Schimbarea la Fata este considerata de crestinatate ca Praznicul luminii dumnezeiesti, revarsata in mod vizibil asupra lumii noastre pamantesti.

Ne intrebam iarasi: De ce aceasta manifestare din partea Mantuitorului?

Fireste, nu putem sti totul, dar din Sfintele Evanghelii aflam ca Schimbarea la Fata, ca timp, nu era departe de Patima, de Crucea si Moartea Mantuitorului pe Golgota. Stiind Domnul cele ce aveau sa se intample in Ghetsimani si pe Golgota si cunoscand omeneasca slabiciune, El le oferea acum celor trei Apostoli, si prin ei, celorlalti, dovada clara ca El nu era numai om adevarat, ci si Dumnezeu adevarat.

Astfel, prin izbucnirea dumnezeirii Lui ascunse, vrea sa le arate ca moartea Sa pe Cruce nu avea sa fie un final tragic, ci o cale spre inviere, ca Patima Lui era de fapt o Patima de buna voie si liber consimtita, din iubire pentru mantuirea oamenilor.

Stralucirea Fetei Mantuitorului era astfel supremul punct de sprijin necesar pentru a depasi marea incercare ce avea sa vina asupra Apostolilor. De fapt, de stralucirea acestui chip al Mantuitorului isi va aminti Petru dupa lepadarea de Hristos si va plange cu amar. De stralucirea acestui chip isi va fi adus aminte si Apostolul Ioan in credinciosia si statornicia lui neabatuta, cand I-a urmat lui Hristos pana la picioarele Crucii.

Lumina fetei Domnului aratata pe Tabor este o prevestire a chipului de fulger al Mantuitorului, inviat si preamarit - chip care avea sa-l cucereasca si pe Pavel cand se afla pe drumul Damascului, transformandu-l total, din cumplit prigonitor, in cel mai renumit Apostol.

In sfarsit, chipul ce a stralucit pe Tabor este o prefigurare a chipului cu care vom invia noi insine in ziua invierii de obste, pe chipul Mantuitorului aveau sa se indragosteasca de-a lungul istoriei toti purtatorii de Dumnezeu, parinti si frati din lume si din manastiri.

O ultima intrebare: Ce doreste Mantuitorul oare sa ne spuna celor de azi prin Schimbarea Lui la Fata?

In Scriptura, intervalul de timp de la invierea Mantuitorului si pana la Venirea din nou a Domnului in slava, la sfarsitul istoriei, este exact intervalul de timp in care traim noi, si este prezentat ca o perioada de transformare, de necontenita innoire a omului, a vietii si a lumii, prin slujirea dragostei fara margini intre oameni si prin energiile Duhului datator-de-viata.

In toata aceasta perioada, Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu cel inviat si preamarit, in numele Dumnezeirii intregi lucreaza necontenit in oameni si in lume, respectand dumnezeieste toata libertatea fapturilor Sale. Prin forta energiilor Duhului Sau, Iisus Hristos cel inviat si de-a pururea viu iradiaza necontenit pretutindeni, strabate, purifica si transforma, pe nesimtite parca, oameni si lucruri, tot ce exista, toata creatia Lui.

El vrea sa fie impreuna cu noi, prezent si activ in toate: "Iata Eu cu voi sunt in toate zilele, pana la sfarsitul veacului" (Matei 28, 20) - ne asigura El si adauga: "Unde sunt doi sau trei, adunati in numele Meu, acolo sunt si Eu in mijlocul lor" (Matei 18, 20).

Pentru El nu sunt porti inchise. Hristos poate patrunde peste tot, deci si in noi. Dar pentru ca respecta libertatea fiecaruia, asteapta ca noi insine sa ne limpezim si sa-I facem loc in viata noastra, in familia noastra, in societatea noastra.

Praznicul de astazi tocmai la aceasta ne cheama pe fiecare dintre noi: la o schimbare launtrica, la limpezire, la iluminare,la conformarea vietii noastre la voia cea sfanta a lui Dumnezeu, Care totdeauna vrea binele si fericirea noastra, a tuturor oamenilor.

Insusi cuvantul dumnezeiesc, care a rasunat astazi pe Tabor, la aceasta ne cheama, zicand: "Acesta este Fiul meu Cel iubit... pe Acesta sa-L ascultati" (Matei 17, 5). E ca si cum Dumnezeu-Tatal ne-ar zice: "Schimbati-va la fata din adanc, toti si toate, dupa exemplul Fiului Meu. Fiti blanzi si smeriti cu inima, ca El. Fiti ingaduitori unii cu altii, nu va urati si nu va dispretuiti unii pe altii, ci traiti in pace, in buna intelegere si in dragoste unii cu altii, ca niste frati buni, ca niste adevarati copii ai Mei, va zic Eu, Tatal vostru. Iubiti-va unii pe altii, iubiti-va cu fapta si cu adevarul, asa cum v-a invatat El, spre binele si fericirea voastra".

Ascultandu-L pe El si Implinindu-I porunca dragostei, va straluci si peste noi lumina cea pururea fiitoare a Fetei Lui. Sa nu uitam, frati crestini, ca Schimbarea la Fata a Mantuitorului incepe pe cand El se ruga. Si schimbarea noastra launtrica trebuie sa inceapa tot cu rugaciunea, cu ajutorul harului dumnezeiesc, pentru ca singuri, numai cu propriile noastre puteri, nu ne putem schimba.

De aceea, sa nu incetam a ne ruga lui Dumnezeu, Maicii Domnului si tuturor Puterilor ceresti, sa ne lumineze mintea, inima si viata cu lumina adevarului si a dragostei Dumnezeului nostru, ca sa putem birui si schimba tot ce-i rau in noi si in viata noastra de oameni, ca si in noi sa straluceasca lumina cea mai presus de orice lumina a faptelor bune, spre binele si spre bucuria semenilor nostri si spre slava Dumnezeului nostru. Amin!

Parintele Sofian Boghiu